Un ziarist străin, cu care am participat anterior împreună la cursuri de formare profesională în cadrul unui prestigios institut internaţional, mi-a telefonat în aceste zile şi m-a rugat să-l ajut să înţeleagă ce se întîmplă în Republica Moldova, deoarece, în lumina evenimentelor legate de furtul miliardului, dar şi de unele dezvăluiri, şefii săi i-au spus să realizeze un material despre ţara noastră.

Jurnalistul s-a interesat nu doar despre furtul miliardului şi despre dezvăluirile făcute în acest context, ci şi despre cum funcţionează instituţiile de stat în Republica Moldova, care sînt principalele partide, cine din politicieni are putere de decizie reală, cum e constituit şi cum funcţionează Parlamentul, care e situaţia legată de Transnistria şi Găgăuzia etc. Cu alte cuvinte, discuţia a fost extrem de lungă şi de… obositoare. Cel puţin pentru mine, care a trebuit să-i ofer răspunsuri la toate întrebările lui.

De ce m-a obosit această discuţie? Pentru că am depus un enorm efort să-i ofer doar informaţii obiective, înţelegînd  că, dacă opiniile mele ca cetăţean al acestei ţări, care vede tot ce se întîmplă în jur în fiecare zi, vor ieşi în evidenţă s-ar putea să-l influenţez pe cunoscutul meu şi astfel să aibă de suferit calitatea materialului său.

Nu ştiu în ce măsură mi-a reuşit, dar m-am străduit să redau situaţia şi din punctul de vedere al puterii, dar şi al opoziţiei. Am observat că l-a interesat mult modul de adoptare a deciziilor de către Curtea Constituţională (unica instanţă deciziile căreia nu pot fi supuse nici unei căi de atac şi care poate anula orice lege a Parlamentului, orice hotărîre a Guvernului şi orice decret prezidenţial), dosarele cu implicarea politicienilor, instrumentate de Centrul Naţional Anticorupţie şi Procuratura Generală, deciziile instanţelor de judecată cu referire la anumiţi politicieni şi oameni de afaceri, modul în care s-a exclus din cursă un partid anume pe ultima sută de metri a precedentei campanii electorale a alegerilor parlamentare, modul de formare iniţial al coaliţiei minoritare PLDM-PD, iar ulterior – a actualei majorităţi parlamentare, deciziile guvernelor Leancă şi Gaburici care au avut tangenţe cu situaţia din sistemul bancar, învestirea Guvernului Filip etc.

Cunoscutul meu a sesizat că folosesc prea des astfel de expresii ca „crede opoziţia”, „spun cei de la guvernare”, şi, la final, m-a întrebat ce cred eu personal despre situaţia din Moldova. Nu i-am răspuns dintr-odată pentru că nu mă aşteptam la astfel de întrebare, însă cînd el a insistat, i-am spus că, în opinia mea, aparent parcă sîntem un stat democratic, dar în esenţă nici vorbă de democraţie nu poate fi. Iar pentru a fi mai exact i-am spus că, dacă e să caracterizez pe scurt situaţia din Moldova, aş zice că avem o democraţie controlată.

La auzul cuvintelor mele, el a rîs şi mi-a spus: „Din ce mi-ai povestit tu, dar şi alţi oameni care cunosc situaţia din Moldova, voi aveţi nu democraţie controlată, ci democraţie perversă”.

Nu mi-a dat alte detalii la temă şi nici eu nu am insistat pentru a nu-l pune în situaţia jenantă de a deschide unele paranteze ce ţin de viitorul său material. Nu l-am întrebat nici măcar dacă va folosi acest termen în materialul său. Dar, dacă-l va folosi, cred că sînt mari şanse ca el să devină rapid unul foarte popular, iar Moldova – să intre în istoria umanităţii ca primul stat de pe glob cu „democraţie perversă”.

Dumitru Spătaru