Recentele alegeri parlamentare din Ucraina cu siguranţă vor rămîne în istorie minimum sub două aspecte: 1) a fost pentru prima dată în istoria statului vecin cînd forţele pro-europene au obţinut în comun peste 90% (!) din voturile alegătorilor; 2) a fost pentru prima dată cînd comuniştii nu au acces în Rada Supremă. Diverşi analişti politici şi politicieni au remarcat (absolut corect) că acest lucru se datorează faptului că populaţia pro-rusă a Ucrainei, cei care de obicei asigurau o prezenţă masivă în Legislativ, dar şi în organele guvernamentale, a forţelor pro-ruse, inclusiv a comuniştilor, de această dată nu au participat la scrutin. Aceasta pentru că alegătorii pro-ruşi din Ucraina se regăsesc în zonele separatiste Doneţk şi Luhansk, dar şi în peninsula Crimeea, anexată samovolnic de Rusia în acest an.
Ceea ce nu prea spun analiştii şi politicienii, dar se aruncă în ochi chiar şi la o privire sumară, este că Rusia a pierdut războiul pentru Ucraina din cauza lipsei sale de clarviziune şi ca urmare a unor greşeli enorme comise constant în ultima perioadă. Dacă Rusia nu anexa abuziv Crimeea şi nu o excludea astfel din calculele electorale pentru Ucraina, dacă Rusia nu crea situaţia dramatică din regiunile Doneţk şi Luhansk, împiedicînd astfel participarea locuitorilor din zonele respective la recentul scrutin parlamentar din Ucraina, poate că, prin forţele politice pe care le controla în această ţară, ar fi cîştigat bătălia pentru Kiev, ar fi reuşit ceea ce-şi doreşte atît de mult – deturnarea statului vecin de pe calea integrării europene. Şi cînd spun acest lucru, am în vedere precedentul Ianukovici. Or, forţele pro-ruse conduse de acesta au reuşit să stopeze Ucraina din calea spre Uniunea Europeană, revenind la putere după patru ani de conducere a pro-europenilor Iuşcenko şi Timoşenko. Atunci, Rusia a jucat destul de abil, acum însă a acţionat bădărăneşte, creînd focare de instabilitate şi zone de conflict acolo unde ar fi putut obţine o eventuală victorie pe cale paşnică.
Ce a obţinut Rusia în final? O Crimee pe care nimeni nu o recunoaşte ca parte a sa, dar şi două noi republici separatiste, pe care va trebui să le „întreţină” exact aşa cum a întreţinut în ultimele mai bine de două decenii toate statele nerecunoscute din fostul spaţiu ex-sovietic. Şi dacă în cazul statelor nerecunoscute create acum mai bine de două decenii, miza cît de cît s-a îndreptăţit, acestea fiind folosite ca instrumente de şantaj împotriva noilor state independente pe teritoriul cărora au apărut republicile separatiste, atunci nimeni nu garantează că situaţia va fi exact aceeaşi în cazul aşa-ziselor republici Doneţk şi Luhansk. Spre exemplu, dacă va considera că aceste două republici nerecunoscute o împiedică să-şi continue calea europeană, Ucraina ar putea institui o frontieră administrativă cu un control riguros şi se va integra în UE, aşteptînd o conjunctură favorabilă pentru a întoarce respectivele teritorii în cîmpul său constituţional. Cu ce se va alege Rusia în acest caz? Cu o Ucraină europeană, care nu va scăpa nici o ocazie pentru a o ataca pe arena internaţională pentru imixtiune în treburile sale interne, şi cu teritorii pe care va trebui să le pună în cîrca contribuabililor ruşi, care şi aşa, în marea lor majoritate, abia de-şi tîrăsc păcatele.
Între situaţia din Ucraina şi cea din Republica Moldova pot fi făcute minimum două paralele. În primul rînd, este vorba despre Transnistria, care, acum mai bine de două decenii, a fost ruptă din teritoriul Republicii Moldova după un scenariu comparabil cu cel aplicat în cazul aşa-ziselor republici Doneţk şi Luhansk. Astfel, fără să vrea, Rusia a contribuit la europenizarea Republicii Moldova. Ce-i drept, acest lucru s-a văzut abia în ultimii ani. Ce am în vedere? Datele statistice ale autorităţilor din stînga Nistrului arată că în regiunea transnistreană, la începutul anului curent, locuiau 505 153 persoane, peste două treimi dintre care sînt cetăţeni cu drept de vot. Majoritatea absolută a acestor cetăţeni împărtăşesc viziuni pro-ruse şi manifestă o atitudine vădit ostilă faţă de Uniunea Europeană, SUA, NATO şi, în genere, faţă de tot ce înseamnă Occident. Dacă Rusia nu ar fi rupt Transnistria din trupul Republicii Moldova sau, cel puţin, dacă ar fi favorizat participarea locuitorilor din stînga Nistrului la alegerile din dreapta Nistrului, acest segment de electorat ar fi jucat un rol decisiv în stabilirea culorii politice a guvernării şi a vectorului politicii externe. Pentru comparaţie, numărul total de locuitori din stînga Nistrului este practic identic cu numărul de voturi obţinut la precedentele alegeri de cel mai reprezentativ partid pro-european de la noi – Partidul Liberal Democrat din Moldova. În acelaşi timp, numărul alegătorilor din stînga Nistrului reprezintă mai mult de jumătate din numărul de votanţi constanţi ai celui mai reprezentativ partid pro-rus – Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Astfel, este clar că, dacă ar fi folosit alegătorii din stînga Nistrului în ecuaţiile electorale din dreapta Nistrului, Rusia şi-ar fi asigurat un control total asupra vectorului politicii externe a Republicii Moldova. Nu ar fi existat nici AIE-1, nici AIE-II, nici CPE, iar Moldova astăzi nu are fi avut regim liberalizat de vize, Acord de Asociere şi Acord de Comerţ Liber cu UE.
În al doilea rînd, în acest context aş vrea să mă refer la unele informaţii apărute în presă precum că, dacă în alegerile din 30 noiembrie 2014 vor învinge din nou forţele pro-europene, Rusia ar putea recurge la noi acţiuni de destabilizare şi chiar la scoaterea din cîmpul constituţional al Republicii Moldova a unor noi zone cum ar fi Găgăuzia sau Taraclia. Iar evenimentele din ultimul timp (mă refer la tinerii din sudul ţării, instruiţi în Rusia şi care urmau să participe la acţiuni de destabilizare în Republica Moldova) demonstrează că o astfel de evoluţie a situaţiei nu poate fi exclusă. Ce se va întîmpla în acest caz? Rusia va scoate din procesul politic din Moldova şi puţinii aliaţi pe care-i are, va propulsa procesul de integrare europeană a ţării noastre şi va pune în cîrcă sărmanului contribuabil rus noi zone separatiste care vor trebuie hrănite în permanenţă şi la greu, altfel le va scăpa de sub control.
Care sînt concluziile ce trebuiesc făcute în această situaţie, cred că nu trebuie să menţionăm, căci ele şi aşa sînt evidente. Unica întrebare care se impune în acest context este: Înţelege oare Rusia aceste lucruri evidente şi, dacă le înţelege, de ce continuă această politică a struţului în raport cu fostele republici unionale?
Dumitru Spătaru