Dacă, citind acest titlu, v-aţi gîndit la celebrul film „Cu naşul la psihiatru”, mă grăbesc să fac o precizare importantă: în acest text nu voi aborda problema mafiei (aşa cum e în filmul cu pricina) şi nici nu voi face careva paralele între acest film şi politicienii din Moldova (deşi, la această temă ar fi cîte ceva de spus). Pur şi simplu mă voi referi la o problemă politică mai veche, despre care se discută periodic (uneori, destul de aprins), dar de care în alegeri se uită (nu ştiu de ce).

Nu mă tem să afirm acest lucru: toţi politicienii care-şi doresc să ajungă în Parlament ar trebui să treacă pe la psihiatru, ca noi, alegătorii de rînd, să ştim ce alegem. Or, urmărindu-i atent ani de zile pe aleşii poporului, vrei nu vrei, te prinzi la gîndul că unii dintre ei au serioase probleme cu capul, iar o dovadă în acest sens este comportamentul lor şi în Legislativ, şi în afara acestuia. Vă mai amintiţi de cîte ori s-au bătut în Parlament aleşii poporului?! Vă mai amintiţi în cîte conflicte grave, inclusiv cu aplicarea forţei, au fost implicaţi în afara Parlamentului?! Dar de declaraţiile tîmpite şi care nu se încadrau în nici o logică a unora dintre „iubiţii” noştri deputaţi vă mai amintiţi?!

Nu voi invoca aici careva nume, ca să nu interpreteze cineva dintre „marii politicieni ai zilelor noastre” acest text ca o comandă politică împotriva sa în plină campanie electorală, dar cred că fiecare dintre dvs., fără prea mare efort, la o ceaşcă de cafea, cu google-ul şi cu youtube-ul în faţă, îşi poate uşor „împrospăta” memoria la această temă.

Apropo, politicienii noştri nu ascund că unii dintre ei au serioase probleme „cu capul”. Numai că fiecare spune asta despre oponenţii săi politici în anumite situaţii, dar niciodată nu vorbeşte despre propriul comportament sau despre comportamentul colegilor săi. Cînd se vorbeşte despre oponenţi, se aud diverse iniţiative, gen: „ar trebui modificat Codul Electoral ca deputat să poată deveni numai acel care aduce document de la psihiatru că e normal la cap”; „ar trebui de cerut registrele de la Costiujeni ca să vedem dacă deputatul X sau Y este la evidenţă la ei”; „ar trebui să chemăm în Parlament un psihiatru care să intervină cînd deputatul X sau Y se „tulbură” etc. Dar, de cum se epuizează conflictul, aleşii poporului uită de „nobilele” lor intenţii şi revin la activităţile lor cotidiene alături de cei pe care tot ei i-au numit „debili”.

Astfel, ajungem de fiecare dată în alegeri cu aceeaşi întrebare: Dar oare putem fi siguri că pe listele partidului pe care vrem să-l votăm nu sînt şi „debili”, „oameni care au probleme cu capul” şi care, odată ajunşi în Parlament, nu-şi vor bate joc de Forul Legislativ Suprem al ţării şi de noi toţi? În condiţiile în care Codul Electoral rămîne nemodificat din acest punct de vedere şi politicienii nu trec pe la psihiatru înainte de a ajunge în Parlament, unica ce putem face este să evaluăm fiecare candidat în parte, analizîndu-i comportamentul din ultimii ani, recitind şi verificînd tot ce a apărut despre el în presă şi să facem concluziile de rigoare. Adică, să devenim un fel de psihiatri neoficiali pentru politicienii noştri…

Dumitru Spătaru