În Republica Moldova opoziţia este reprezentată nu de mai multe partide, după cum cred unii, ci de două tabere politice mari. Şi aici nu e vorba de astfel de tabere ca: opoziţia parlamentară şi extraparlamentară; opoziţia de dreapta şi cea de stînga; opoziţia pro-europeană şi opoziţia euro-asiatică etc. În Moldova taberele de opoziţie sînt grupate nu după doctrine, viziuni politice, geopolitice, principii etc., ci în baza a două idei/scopuri: opoziţia care vede în alegerile prezidenţiale o modalitate de a declanşa alegerile parlamentare anticipate şi opoziţia care vede în preconizatul scrutin prezidenţial o modalitate de a-şi întări propriile poziţii.

Cu riscul de a supăra pe unii şi nu înainte de a preciza că delimitarea pe care o voi face este una destul de aproximativă şi poate chiar subiectivă, voi menţiona că opoziţia ce-şi doreşte declanşarea alegerilor parlamentare anticipate prin intermediul alegerilor prezidenţiale este reprezentată de Partidul „Platforma Demnitate şi Adevăr”, Partidul „Acţiune şi Solidaritate”, „Partidul Nostru” şi poate unele partide cu pondere mai mică. Această opoziţie discută tot mai intens ideea desemnării unui candidat unic la Preşedinţie, care, odată ajuns în funcţia respectivă, ar dizolva Parlamentul şi ar convoca alegeri parlamentare anticipate. În opinia liderilor partidelor respective, deşi alegerile prezidenţiale sînt importante, ele nu rezolvă problema de bază a Republicii Moldova – scoaterea statului din captivitate. De aceea ei şi pledează pentru alegeri parlamentare anticipate.

Cei care contestă partidele din respectiva tabără, spun că, în realitate, interesul lor este mult mai îngust – acum sînt pe val şi îşi doresc alegeri anticipate pentru a putea prelua puterea în Moldova, deoarece, pînă în 2018-2019, cînd vor avea loc noi alegeri parlamentare, s-ar putea „dezumfla”.

Cealaltă tabără a opoziţiei este reprezentată în special de către Partidul Socialiştilor şi Partidul Popular European. Ambele aceste formaţiuni speră că liderii lor, Igor Dodon şi, respectiv, Iurie Leancă, vor ajunge în funcţia de Preşedinte şi astfel ponderea respectivelor formaţiuni politice va creşte. Totodată, ambele aceste partide tratează destul de prudent tema alegerilor parlamentare anticipate, deoarece, potrivit unor opinii, acestea le-ar dezavantaja. Socialiştii sînt acum cea mai numeroasă formaţiune parlamentară şi lor le este convenabil ca cel mai apropiat oponent de pe centru-stînga – „Partidul Nostru” să rămînă încă minimum doi ani în afara Parlamentului în speranţa că între timp baza electorală a acestei formaţiuni se va eroda.

De cealaltă parte, Partidul Popular European din Moldova, dacă e să credem unor sondaje, ar putea chiar să nu treacă în Parlament, dacă s-ar organiza alegeri parlamentare anticipate. De aceea, pentru respectiva formaţiune e important să tragă de timp, în speranţa că, concurenţii săi de pe segmentul de centru-dreapta între timp vor mai pierde din poziţii, ceea ce ar face mai uşoară misiunea PPEM de a accede în viitorul Parlament.

Dat fiind cele spuse mai sus, putem concluziona că, în lunile următoare, vom asista nu doar la o luptă politică dintre putere şi opoziţie, ci şi la lupta dintre cele două tabere ale opoziţiei. Cine va învinge, la această etapă e greu de spus, dar cert este că lupta va fi una aprigă, deoarece şi miza jocului este una enormă.

Dumitru Spătaru