Știu că nu o să vă vină să credeți, dar mulți dintre reprezentanții actualei guvernări ar fi gata să voteze pentru unirea Republicii Moldova cu România, dar cu unele condiții. Mi-a spus-o chiar unul dintre ei în aceste zile (nu-i dau numele pentru că a fost o discuție privată și mi-a cerut insistent după aceasta să nu scriu despre ea sau, dacă voi scrie, cel puțin să-i protejez identitatea), asigurîndu-mă că „unirea e mai aproape decît crezi, trebuie doar ca și cei de la București să înțeleagă că nu se poate să ceri ceva fără să oferi nimic în schimb”.

După care interlocutorul meu a acceptat să coboare de la înălțimea funcției sale și să mă „lumineze” ce are în vedere. „Pe 27 martie 1918, cînd a fost votată unirea, tot au fost unele condiții și România le-a acceptat. Cei din Sfatul Țării nu erau oameni proști și înțelegeau că trebuie să aibă ceva din asta. Documentează-te și vei vedea ce am în vedere”, mi-a spus demnitarul.

Desigur, știam despre condițiile la care el se referea, dar, dorind să mă asigur că nu am scăpat nimic, le-am recitit încă o dată. Pentru a vă scuti de un efort în plus, le voi reproduce mai jos:

1.      Sfatul Țării urma să ducă la bun sfîrșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2.      Basarabia avea să rămînă autonomă, avînd propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3.      Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4.      Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5.      Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6.      Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7.      Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8.      Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9.      Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmînd să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10.     Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvîntului și a religiei;
11.     Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Dar trebuie de menționat în context că a fost îndeplinită doar prima condiție – reforma agrară. După votarea acesteia, Sfatul Țării a aprobat o moțiune privind unirea fără condiții cu România (pe data de 27 noiembrie 1918), după care s-a autodizolvat. Despre aceasta interlocutorul meu a „uitat” să amintească.

Acum, să stăm strîmb și să judecăm drept: Ce a avut el în vedere? Intuiesc că actuala guvernare nu se gîndește la reforme pe care are de gînd să le ducă la bun sfîrșit, nu la drepturile minorităților, la libertatea cuvîntului și a religiei (într-un stat democratic ca România toate acestea și așa sînt respectate), ci, mai degrabă, la locurile ce vor reveni basarabenilor în Guvernul și Parlamentul de la București, dar cel mai important, la o amnistie totală pentru crime (politice, financiare, de oricare alt ordin) comise de unii de-a lungul anilor.

Deci, acesta e prețul unirii? Deci pentru ca unirea să se producă trebuie să închidem ochii la crimele comise constant de unii și să le oferim locuri în Parlamentul și Guvernul de la București? Sîntem noi oare gata să plătim acest preț pentru unire?

Dumitru Spătaru