CURENTUL vă propune un clasament convenţional al 10 tineri scriitori. Clasamentul a fost realizat de criticul literar, redactor-şef la Editura „Ştiinţa”, Mircea V. Ciobanu.

Liliana Armaşu. Cartea Lilianei Armaşu „Singurătatea de miercuri” (Editura ARC, 2010) este unul dintre cele mai bune volume de poezie scrise în Republica Moldova în ultimul deceniu. Este o carte scrisă dintr-o trăire dramatică a singurătăţii, dar o carte suavă şi inteligentă. O poezie foarte autentică în toate sensurile, a unei poete de o sensibilitate aparte: „Miercuri e un fel de/ prima tinereţe a săptămînii,/ cînd crezi că nu e totul pierdut/ şi mai speri să reuşeşti ceva important/ (ce anume încă nu ştii)”.  Sau: „Uneori schimb replici tăioase/ cu cei care sunt deja într-o joi/ sau într-o vineri,/ zîmbindu-le ironic de la/ înălţimea tinereţii tale de miercuri.” Stările poetice şi umane foarte dramatice sunt prezentate ca nişte monologuri teatrale, în genul „Vocii umane” a lui Cocteau: „fiindcă toţi sunt plecaţi de acasă,/ lăsîndu-te pe tine să le fii dădaca/ singurătăţii lor.” […] „Şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuţi/ şi nici cu Dumnezeu,/ căci chiar Tu eşti singurătatea/ în care El se odihneşte duminica”.

Nicoleta Esinencu. Dramaturgul basarabean cel mai des montat. Piesele ei sînt mai cunoscute în străinătate, fiind puse în scena teatrelor din România, Suedia, Germania, Rusia, Japonia, Franța, Austria. Este o autoare teribilistă, la limita indecenţei (care întrece limitele obişnuite pînă şi în titlurile pieselor), dar şi cu semnele certe ale unei maturităţi creatoare, obţinute din experienţa montărilor şi din stagiile în Germania şi Franţa. Teatrul ei poate fi considerat unul experimental (Teatrul „Spălătorie” pe care l-a creat este chiar un experiment în sine, un spaţiu teatral neconvenţional) şi social deopotrivă, trezind un interes atît al experţilor teatrali, cît şi al publicului celui mai democrat, dar cu gusturi rafinate.

Liliana Corobca. Am fi putut s-o credităm încă de la primul roman (Negrissimo) ca pe o scriitoare de o certă individualitate şi de un talent neîndoielnic. Dar cartea care a făcut-o cunoscută şi chiar celebră în România şi în Republica Moldova este romanul „Kinderland”, apărut în 2013 la Editura „Cartea Românească”. Cartea ne aduce o dramatică imagine cu care se poate asocia Republica Moldova: o ţară a copiilor fără părinţi. Subiectul e simplu şi zguduitor. Cristina, o fetiţă de 12 ani, este lăsată să aibă grijă de fraţii mai mici, părinţii fiind plecaţi la muncă în Italia (mama) şi în Rusia (tata). O Moldovă privită cu ochii acestor copii care cresc fără părinţi este una tulburătoare.

Marcel Gherman. Marcel Gherman e un debutant întîrziat. Marcel Gherman debutează editorial la ARC, cu un volum de proză bine scris (inteligent şi talentat): „Cartea viselor”. Un scriitor – aş zice – în răspăr cu tendinţele prozei de ultimă oră, sau, dacă vreţi, în răspăr cu generaţia. Dacă una dintre direcţiile care se impun acum în proza tinerilor (ceea ce s-ar numi minimalism şi autenticitate, registru minor, cotidian al realităţii) vine în descendenţa unui Llosa ori Hemingway, atunci scriitura lui Marcel Gherman urcă spre scrisul parabolic, al universurilor simbolice, livreşti, borgesiene. Cartea lui recentă „Generaţia Matrix” îl plasează nu numai într-o generaţia foarte actuală, ci şi într-un mediu avansat. Marcel e şi un prozator extraordinar, îmbinînd talentul şi inteligenţa, făcînd o proză în genul cyberpunk, intelectuală şi fantezistă. Dar autorul nostru e şi un muzician forte cunoscut în mediile muzicale din toată lumea, cu compoziţiile sale electronice.

Silvia Goteanschi. Poeta care serveşte poezie pe pîine, care respiră drogul dens al inspiraţiei, care ştie să topească de o manieră elegantă o sensibilitate poetică dublată de un curaj poetic. O imaginaţie necesară, dar bine temperată, un discurs liber şi segmentat cu o intuiţie potrivită, o capacitate de potrivire a cotidianului în poezie (ceea ce altă dată s-ar fi numit „poetizarea spaţiului”): „Deschid uşa, geamul, să fie curent. / Să intre mult aer, mult. / Să fie presiune. / Să plutească obiectele ca nişte farfurii zburătoare:/ hainele mâncate de molii,/ jucăriile fiului meu,/ sertarul cu sedative, / certificatul de naştere,  / vasul chinezesc,  toma – motanul familiei,/ pantofii demodaţi,  / carnetul de conducere, ceasul de perete stricat, / ceaiul pentru slăbit, poezie.ro.,/ transplantul de cornee, iarna la ceboxari, / gândurile de sinucidere, orezul încolţit.”

Aurelia Borzin. În pofida vîrstei, are o experienţă topită în atelierele de creaţie pe care le coordonează la revista Clipa şi în (deja) cîteva volume… la care renunţă permanent cu o nonşalanţă dezarmantă. Este dovada unei siguranţe pe sine, pe ceea ce abia urmează să fie scris şi o atitudine critică faţă de produsul poetic anterior. Istoria literară va reţine volumul ”Chişinăul e o tabletă de ciocolată ”(una amară, mă grăbesc să adaug). Şi, mai ales, unele poeme antologice (îmbinînd narativismul cu minimalismul expresiv), cum este ”GaRdul”: „bunul şi cu frate’său au trăit ca două jumătăţi de nucă/ chiar şi atunci cînd primul se căsătorise/ îşi ridicase o casă alături de cea a părinţilor tot o nucă erau/ grădina lui de zarzavaturi se întindea în continuarea/ ogorului cu porumb al fratelui său/ şindrila casei sale atingea pe umăr olanele celeilalte/ iar într-o zi bunul descoperi/ că şi din miezul nucii – fructul de nevastă-sa -/ mănîncă tot împreună…”

Anatol Grosu. Laureatul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – categoria „Opera prima”  (Botoşani). Într-un anumit sens, debutantul de anul trecut (cu volumul de rezonanţe biblice” Epistola din Filipeni”) este foarte convingător şi foarte bine racordat la discursul poetic cel mai modern din spaţiul literar romînesc. O conexiune între Marin Sorescu (cel din ”La Lilieci”) şi Ioan Es. Pop (cel din ”Ieudul fără ieşire”), aşa am perceput eu ”Epistola din Filipeni” a lui Anatol Grosu. Un univers mic, în care semnificaţiile sunt intrinseci sensurilor simple: „nenica a plîns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci/ că i-a intrat o musculiţă/ confundându-i ochiul cu un butoi de vin”.

Ana Rapcea. (”Dulceaţă de coarne” este titlul celui mai recent volum) insistă frumos pe două dimensiuni ale poeziei. Una este formula, surprinzătoare pentru un poet din generaţia ei, a sonetului clasic, formulă implicită şi explicită shakespeareană. A doua este cea liberă în sensul libertăţii poetice. Iată un exemplu de formulă clasică, marca Ana Rapcea: „Peste puteri să vreau să te urăsc / şi să te uit îmi este peste poate. /Cum altfel nu mai ştiu să te uimesc, / îţi fac confesiuni neruşinate. / Am să încerc, să ştii, să te citesc / cu ochii alteia, luaţi, pe-o noapte, / cu împrumut (oricum am să plătesc), / ochii femeii ce-ai iubit-o, poate. / Şi dacă nici aşa n-am să-nţeleg / aceste semne de iubire, nesemnate, /n-am să mai vreau să pot să te dezleg./ de jurământul tău de castitate. / Atâta doar. Apoi am să te-aleg / din raftul întâmplărilor ciudate.”

Şi un model de libertate expresivă (cu tensiune dramatică în discurs): „Dimineaţa aceea cu ochii scoşi,/ orbecăind neputincioasă prin oraş,/ cu mâna întinsă,/ţi-a cerut şi ţie o picătură/ de compasiune.// Priveai absent,/ cu o pâclă de lacrimi în ochi,/ melcii tremurători din aer,/ ca niciodată opaci,/ scâncind în neştire,/ ba ridicându-ţi mâinile,/ îndurerată, spre cer,/ ba lăsându-le sa-ţi cadă moarte/ în poală…” (Prohod)

Diana Iepure. Editează în 2011 volumul de versuri ”O sută cincizeci de mii la peluze”, Editura Casa de Pariuri Literare. Textele sale sunt, la o privire, nişte foarte personale fotografii ale stărilor, viziunilor-peisajelor,  şi întîmplărilor, iar la o privire atentă – o însumare a tendinţelor poeziei din ultimii ani. Unele vin din expresionismul şi atmosfera poeziei undergroud din anii 90: „mi-am înmormîntat păpuşa/ sub o viţă-de-vie/ i-am fost mamă/ bocitoare/ gropar/ am dat de pomană copiilor din mahala/ rochii şi fundiţe/ am mîncat la praznic/ boabe răscoapte de poamă rozachie/ apoi/ am plîns toată noaptea/ a doua zi am dezgropat păpuşa/ şi mi-am cerut pomana înapoi”.

Altele sunt expresia contractării minimalismului douămiist. O atitudine deschisă şi sinceră combină reuşit elaborarea discretă cu neglijenţă atent orchestrată, aşa cum îşi face fardajul şi coafura o damă ce nu vrea să etaleze intervenţiile proprii în peisaj. Textele poetei se situează între “poezia cotidianului” (ori: poezia platitudinilor cotidiene), inscripţia pe blog, confesiunile (pentru prietenă) şi jurnalul intim (dar pentru cititori).  Iată o mostră de poezie minimalistă marca Diana Iepure: „mama face feţe de pernă/ din cămăşile vechi ale tatei/ scoate gulerul mânecile lasă doar/ nasturii la mijloc/ sidefaţi/ toată copilăria am dormit pe pernă/ ca pe pieptul lui tata” (ca pe pieptul lui tata)

Doina Postolachi. Are două cărţi, ambele demne de a fi menţionate:” Poeme cu molii şi 601” sau ”Valiza cu busole”, un text la limita eseului, publicisticii şi ficţiunii. Reflecţii în contextul crizei de identitate a basarabeanului de azi,  jurnal al stărilor şi trăirilor privite cu lupa exagerărilor care vin din „blestemul de a fi basarabeancă”.

În ultimă instanţă, deduci privirea unui mizantrop, or, nu numai „românii” care îi dispreţuiesc pe basarabeni sunt puşi la zidul infamiei, ci şi basarabenii, apoi bărbaţii, libidinoşi şi perverşi (dar nepricepuţi la sex) care nu văd în protagonista scrierii decât o blondă apetisantă, apoi alte categorii… dar lista ar epuiza toate clasele umane (pentru că nici femeile nu sunt cruţate, dacă e să mai facem o precizare).

Nu-s de acord cu opiniile autoarei, dar sunt fascinat de personajul narator. Mai rar, la noi, o autenticitate atât de convingătoare. Totul se datorează câtorva calităţi. Prima e sinceritatea, pur şi simplu, dezarmantă (şi enervantă, cum ziceam). Scriitorii noştri (bărbaţi) care se aventurează, tot mai frecvent, să scrie din perspectiva… unei Naratoare (sic!) ar avea ce să înveţe, în acest sens. Ne-am obişnuit să credem că numai bărbaţii ştiu să-şi întoarcă sufletul pe dos atât de necruţător. A doua este atitudinea onestă (fie şi exagerat subiectivă, privită cu ochii unui om care pătimeşte, în mai multe privinţe) faţă de absolut toţi cei invocaţi, inclusiv, necruţătoare cu sine însăşi. În fine, poate cel mai important lucru (ne aflăm, totuşi, pe terenul literaturii): autoarea are stil. Are scriitură. ”Poeme cu molii” ilustrează o stare a unui eu liric suferind – şi aici nu e nimic contrafăcut – iar uneori textele sunt de un dramatism cutremurător, ca în ”Molii Angelice”: „Moartea nu vine cu o coasă./ Moarte vine/ cu un scaun cu rotile./ Moartea nu vine în negru./ Moartea/ în halate albe/ vine./ Moartea nu vine să-ţi ia./ Moartea vine/ să-ţi aducă…” Dar nu lipseşte nici jocul poetic, al eleganţei poetice, cum ar veni (O Molie Extravagantă). Cu o binecuvântare caldă a lui Ioan Groşan, cartea merită bifată ca un succes al autoarei şi al anului poetic.

Notă: „Bineînţeles că sunt mai mulţi, bineînţeles că pe un spaţiu tectonic în eternă mişcare mîine aş fi putut face anumite corecţii în această listă care mă obligă să mă limitez la numai 10”, spune criticul literar.

Andriana Cheptine