Dorian Furtună a devenit învingătorul celei de-a II-a ediţiei a competiţiei intelectuale „Science Slam Moldova”, unul din cele mai interactive evenimente de popularizare a ştiinţei, unde s-a dat cea mai tare şi distractivă bătălie ştiinţifică între patru tineri cercetători din diferite domenii de cercetare.

Pentru că etologia este un domeniu de cercetare mai puţin cunoscut la noi în ţară, dar şi pentru că volumul „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele şi violența”, lansat în octombrie curent, a devenit una din cele mai citite cărţi ale anului, iar tema conflictelor identitare, agresivitatea socială, ierarhiile, instinctele sociale, inteligenţa despre care scrie în carte a devenit mai actuală ca oricând, l-am invitat pe Dorian Furtună la un dialog, în speranţa că vom afla mai multe despre însuşi misteriosul Dorian, dar şi despre domeniul care l-a captivat.

Dorian, o să încep  dialogul nostru prin a te întreba cum, de fapt,  a intrat ştiinţa la general şi ştiinţa etologica, în special, în viaţa ta?

Eu fac parte din categoria oamenilor care încă din copilărie ştiau cu ce vor să se ocupe în viaţă. Mă consider un naturalist înnăscut, pasionat de mic de lumea vie din jur şi de cărţile de popularizare a ştiinţei. Aşa că nu am avut dileme în alegerea profesiei, iar când am absolvit liceul nu pendulam între facultăţile ”la modă” pe atunci; îmi era limpede că vreau să devin biolog, să studiez comportamentul animalelor. Îmi formasem deja predilecţia pentru etologie, ştiinţa despre comportament.

Am intrat deci la Facultatea de Biologie a AŞM, unde am făcut şi primele cercetări de etologie. Împreună cu domnul Valeriu Derjanschi, care mi-a fost profesor, apoi şi conducător al tezei de doctor, am efectuat o serie de experimente inedite asupra albinelor melifere, la prisaca Institutului de Zoologie al AŞM. Am continuat studiile ca doctorand şi cercetător la Institutul de Zoologie, până la susţinerea tezei de doctor în ştiinţe, în 2005.

De atunci încoace, am făcut cercetări pe cont propriu, în afara vreunei instituţii. Am ales să mă specializez în etologia umană, o ramură ştiinţifică practic necunoscută şi inexistentă la noi, în Moldova. Nu am găsit în instituţiile noastre ştiinţifice o nişă pentru o asemenea specializare inedită, aşa că m-am retras pentru a face propriile investigaţii, sinteze şi teoretizări în acest domeniu.

Cunoşti şi alţi etologi din ţară sau din domenii conexe?   

La facultate am avut un curs facultativ de etologie, cu profesorul Mina Lozan. El pe atunci era unul dintre puţinii, dacă nu unicul specialist în etologie. Trebuie să ne amintim că etologia a fost marginalizată în perioada sovietică, iată de ce au existat puţini etologi. În fond, foarte multă lume, aş spune, majoritatea absolută, nu cunosc ce este etologia şi se uimesc atunci când aud că eu sunt etolog.

Neştirea şi respectiv uimirea lor e justificată. Adevărul e că etologia a fost o vreme chiar interzisă în Uniunea Sovietică, alături de cibernetică şi genetică. Fiecare dintre aceste ştiinţe are istoria sa şi perioada de interzicere în URSS.
Aici poate ar trebui să explic puţin mai pe larg din ce cauză a fost interzisă etologia. Ea, fiind ştiinţa despre instincte, susţinea că oamenii se nasc cu o suită de necesităţi instinctuale care trebuie să fie împlinite într-o formă sau alta. Acest concept a fost perceput ca o ameninţare aproape ideologică.

Odată ce comportamentul uman are o bază instinctuală, care urmează să se manifeste într-un mod sau altul, iar statul promova ideea creării unui ”om nou”, conceptul despre instincte era periculos, deoarece demonstra inconsistenţa unor teze de bază ale ideologiei comuniste. Se permitea doar editarea cărţilor despre comportamentul animalelor, însă au fost practic interzise cărţile de etologie umană.

Unul dintre instinctele umane este cel al agresivităţii, pe care îl studiez. Etologia spune expres că noi ne naştem cu un instinct al agresivităţii, putem fi uşor manipualţi în raport cu instinctele noastre, iar unii indivizi au o predispoziţie deosebit de înaltă pentru comportament violent şi dominant.

Logica cenzorilor sovietici a fost trivială: interzicând etologia, ei mizau că va fi camuflată ideea că agresivitatea e un dat natural. Oamenii trebuiau să considere agresivitatea ca fiind un produs şi un rău exclusiv social şi care poate fi uşor remediat pe cale educaţională şi ideologică. Deci, logica ideologică sovietică a fost foarte asemănătoare cu cea religioasă, conform căreia agresivitatea e un păcat care vine mai curând de la Diavol, decât din natura umană originară.

Atunci când a fost creată Comunitatea Internaţională pentru studierea Agresivităţii, a fost invitată şi URSS să facă parte din această comunitate. Sovieticii însă au refuzat să devină membri ai acestei comunităţi deoarece… agresivitatea este ceva rău. Se considera inoportun şi neconstructiv să fie studiat un „comportament atât de dăunător”, care ştirbeşte din idealurile şi preconcepţiile despre om, încetăţenite în acea perioadă. Până şi în tezele de doctorat era evitat termenul ”agresivitate”.

Abia în anii 1990, odată cu liberalizarea informaţiei şi căderea cenzurii ideologie şi ştiinţifice studiile despre etologia umană au ajuns şi în spaţiul nostru. Dar au fost receptate doar de către foarte puţini specialişti. Aşa că etologi şi etologie umană nu prea avem.

Ştiu că la Academia de Ştiinţe a Moldovei a fost creat Institutul de Fiziologie şi Sanocreatologie, care studiază fiziologia umană, însă un domeniu dedicat în exclusivitate cercetării evoluţiei comportamentului uman nu există.

Recent, ai lansat cartea „Homo Aggressivus. De ce nu se opresc războaiele şi violenţa” care s-a bucurat de mare succes în societate.  Cum se explica  agresivitatea din societatea  noastră, dar în special, ne-ar interesa cum ar putea contribui ştiinţa la contracararea acestei tendinţe?

Această carte este prima lucrare de etologie umană şi psihologie evoluţionistă din Republica Moldova. Prin editarea ei, am încercat să umplu golul creat de lipsa unor cercetări autohtone în acest domeniu. În cele peste 600 de pagini ale cărţii am explicat în detalii cauzele care stau la originea comportamentului agresiv, iată de ce îmi este dificil să ofer un răspuns concis la întrebarea de mai sus. Aş avea prea multe de povestit.

Dacă aş face o listă a factorilor care contribuie la declanşarea comportamentului agresiv la moldoveni, ar fi nu mai puţin de 20 de elemente biologie şi psihosociale cauzatoare ale comportamentului deviant şi violent. Pornind de la deficienţele în îngrijirea parentală, educaţia incorectă a copiilor acasă şi la şcoală, consumul de alcool, continuând cu frustrările sociale, cu lipsa unor repere etice şi morale şi încheind cu mesajele politice radicale şi cu animozităţile identitare.

Cât priveşte oferirea unor soluţii ”globale”, aceasta nu este o misiune a unui etolog; soluţia trebuie găsită de către politicieni, filosofi sociali, economişti. Etologii şi psihologii evoluţionişti pot participa la acest efort, de eradicare a violenţei şi a războiului, punând la dispoziţie cunoştinţele lor şi indicând posibilităţile. Etologia poate oferi repere şi sugestii foarte relevante pentru constructorii sociali, însă depinde de factorii politici de decizie în ce măsură sunt auzite şi urmate constatările şi recomandările ce vin din mediul ştiinţific.

În cartea mea eu ofer suficiente explicaţii şi argumente pentru înţelegerea faptului că agresivitatea e un dat natural. Această constatare, a datului natural, ne explică de ce au falimentat multe dintre metodele de educaţie socială şi pacificare de până acum şi în ce direcţie trebuie să ne concentrăm eforturile în identificarea unei soluţii realiste. Putem face aici o analogie cu practica medicală:a înţelege cauza bolii încă nu înseamnă că ai găsit şi metoda eficientă pentru tratarea ei, însă înţelegerea cauzei reprezintă una dintre premisele de bază pentru terapie.

Pe 10 noiembrie a fost marcata Ziua Intenaţională a Ştiinţei pentru Pace si Dezvoltare si Ziua Naţionala a Ştiinţei. Cum ai caracteriza ştiinţa naţionala sau actualul sistem naţional de cercetare? Este  posibil a dezvolta domeniul etologiei ca ştiinţă?

Voi începe cu următoarea paralelă: De ce dispar satele moldoveneşti? Nu fiindcă n-ar avea infrastructură modernă, ci fiindcă au rămas fără oameni. Ele sunt pustiite demografic. Fără tineri şi fără naşteri, nu are cine le ridica, nu are cine le da viaţă în anii şi deceniile care vin.

Într-o anumită măsură, aceeaşi situaţie, aceeaşi problemă e valabilă pentru alte sfere sociale de la noi, inclusiv pentru domeniul ştiinţific. Începând cu anii ’90, Republica Moldova a pierdut constant, anual, mii de cercetători, de profesionişti, de tineri studioşi. Am trăit şi trăim drama unui exod al talentelor, al creierilor, un exod nemaiîntâlnit pe teritoriul nostru. Pierderea elitelor este echivalentă cu cea din anii 1940.

Pe un asemenea fundal, de pustiire intelectuală, este foarte dificil să menţii ştiinţa la standarde înalte. Chiar dacă ai cu ce la nivel de tradiţii, investiţii şi management, nu prea ai cu cine la nivel de resurse umane. La fel de prost stau lucrurile în domeniul medical, în cel al educaţiei – e criză de cadre profesioniste, în special din cauza exodului.
Deci eu aş caracteriza ştiinţa naţională ca fiind văduvită de potenţial; tinerii care ar fi putut da strălucire cercetării aici, în Moldova, o fac cu succes peste hotare, pentru alte state şi capitale, ca studenţi, profesori, savanţi, părinţi şi educatori. Eu am înţeles că nu putem realiza un salt calitativ spectaculos, dacă nu depăşim un prag cantitativ de talente, care să concureze, să vină cu idei inovatoare, să dicteze agenda socială, să popularizeze ştiinţa, să o transforme într-o preocupare şi într-o valoare la scară naţională. Se ştie, cantitatea trece în calitate, dar numai dacă această cantitate se acumulează stabil, ascendent.

Din păcate, însă, cu puţinul de cadre ştiinţifice pe care le avem, şi acelea într-o anumită măsură marginalizate, neglijate de agenda guvernărilor care s-au perindat de la declararea independenţei  încoace, nu vom putea urca prea sus pe treptele Olimpului ştiinţific, aşa cum ne dorim. Apoi, chiar dacă savanţii moldoveni excelează la unele concursuri internaţionale, câştigă medalii pentru invenţii şi realizează unele descoperiri originale, acestea nu sunt puse în aplicare, deoarece nu există suficient suport financiar. Această situaţie este cronică, descurajează şi mai mult, îi determină pe unii savanţi să se încapsuleze în laboratoarele lor, să se izoleze, să emigreze sau chiar să abandoneze definitiv cercetarea ştiinţifică.

Astăzi, este dificil să dezvolţi un domeniu nou de cercetare, cum ar fi de exemplu etologia umană sau biologia socială. Nu există nici resurse pentru aşa ceva, nici suficienţi oameni pregătiţi care să contribuie la crearea unei nişe ştiinţifice noi în Republica Moldova. În această privinţă, a studierii naturii umane sub aspect evolutiv şi instinctual, noi suntem cu mai mult de jumătate de secol în urma ţărilor occidentale. Primii etologi primiseră încă în 1973 Premiul Nobel; la noi însă, în zilele noastre, puţini sunt cei care în general au auzit de termenul etologie.

Cum crezi, societatea, in special politicul, are nevoie de ştiinţă? Unde s-ar plasa etologia în acest context?

Ţările înalt avansate s-au dezvoltat şi se dezvoltă în baza ştiinţei. Nu în baza economiei, cum se obişnuieşte să se creadă pe la noi, ci anume în baza ştiinţei. Marile descoperiri şi invenţii din secolele XIX-XX au permis avântul tehnico-ştiinţific din SUA şi Europa de Vest. Savanţii, inginerii, fizicienii au făcut diferenţa dintre ce sunt acum Statele Unite, ţările europene, Japonia şi ce este restul lumii.

Pornind de la motorul cu aburi, electricitate, ingineria mecanică, fizica nucleară, descoperirea antibioticelor, cosmologie, chimia medicamentelor şi continuând cu cibernetica, IT, biologia moleculară, robotehnica şi nanotehnologiile, acele ţări care primele au beneficiat de aceste produse ştiinţifice sunt astăzi în avangarda civilizaţiei umane. Cele care au întârziat, încă prelucrează ogoarele cu sapa de lemn. Ştiinţa face diferenţa între ţări, mai mult decât orice altceva.

Cât priveşte ştiinţele despre om, despre psihologia şi comportamentele umane, este bine cunoscut că ţările care au moştenit o eterogenitate etno-rasială şi religioasă pe teritoriul lor au apelat foarte mult de studiile de antropologie, psihologie socială şi etnologie pentru a elabora politici eficiente de integrare şi pacificare a populaţiei. Guvernul SUA, de exemplu, deja din 1860 apela la recomandările antropologilor pentru soluţionarea chestiunilor delicate legate de organizarea comunităţilor de amerindieni. Antropologii din Marea Britanie au fost activ implicaţi începând cu anul 1908 în lucrări de organizare etno-socială în ţări ca Nigeria şi Sudan. În unele colonii a fost introdusă funcţia oficială de antropolog guvernamental.

La specialiştii comportamentali s-a apelat şi în scopuri militare. Importanţa acestui gen de consultări a sporit semnificativ în timpul celor două Războaie Mondiale. De exemplu, la comanda armatei americane a apărut la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial cunoscuta lucrare de antropologie„Crizantema şi Sabia”,de Ruth Benedict, în care autoarea a descris mentalitatea şi specificul comportamentului japonezilor, cu care americanii se aflau în război. Tot Ruth Benedict a fost autoarea unui studiu ştiinţific de 65 de pagini despre cultura şi comportamentul românilor, „Romanian Culture and Behavior”, publicat în 1943. Românii fuseseră oponenţi ai americanilor în cadrul războiului şi studiul a fost comandat de agenţia guvernamentală însărcinată cu propaganda, Office of War Information, pentru a cunoaşte modul în care ar putea desfăşura un război informaţional şi psihologic împotriva trupelor inamice şi cum să stabilească legături prietenoase cu populaţia civilă din România. Printre altele, Ruth Benedict a remarcat drept caracteristice pentru români oportunismul şi hedonismul (goana după plăceri), lipsa unei unităţi politice şi disponibilitatea maselor de oameni de a fi conduse precum o turmă.

Din anii ’50 ai sec. XX, antropologii au fost solicitaţi de guvernul şi serviciile secrete americane pentru cercetări aplicative în ţările din America Latină, dar şi în Vietnam. Se presupune că anumite recomandări ale antropologilor au contribuit la răsturnarea regimului lui Salvador Aliende în Chile. Potrivit unor surse, odată cu apariţia şi afirmarea etologiei politice, în SUA se obişnuieşte ca în echipa de consilieri ai preşedinţilor să existe şi un etolog, cu funcţie de „strateg al instinctelor primare” ale maselor. Şi specialiştii de neurobiologie sunt invitaţii în staff-urile electorale ale candidaţilor la preşedinţie. Sfaturile etnografilor şi ale psihologilor sociali sunt utile pentru guvernele unor ţări europene, pentru strategii din Kremlin, pentru alte ţări care caută metode de mobilizare şi consolidare a societăţii.

În epoca noastră, a diferenţelor identitare, a dezbinărilor şi conflictelor, este foarte mare riscul să comiţi erori în guvernare, dacă nu ţii cont de ce recomandă specialiştii în comportamentul uman. Ştiinţele comportamentale devin tot mai solicitate în plan social şi guvernamental.

Şi pentru că ai studiat foarte profund problema agresivităţii, lucru demonstrat   în cartea despre care tocmai am vorbit, aş vrea să te întreb, cum explici atitudinea negativă, pe alocuri agresivă chiar, a  unor politicieni faţă de cei care i-au ales tocmai pentru a le face viaţa liniştită şi prosperă? Şi tot aici, dacă ai putea să te referi şi la atitudinea lor negativă şi indiferentă faţă de ştiinţă, pentru că atunci când se doreşte o schimbare într-un domeniu, şi aici mă refer la reformele care se discută aprins azi în sistemul cercetării şi inovării, acest lucru ar urma să-l realizeze în mod firesc specialiştii, experţii în domeniu, corectează-mă dacă greşesc.

În cartea mea, „Homo aggressivus”, am câteva capitole dedicate psihologiei liderilor politici, iar denumirea unui articol sună astfel: „Cum şi de ce puterea schimbă oamenii”. În el veţi găsi răspunsuri mai desfăşurate la întrebarea pe care mi-o adresaţi.

Voi aduce aici doar câteva mici exemple. S-a constatat experimental că numeroşi indivizi care ajung în funcţii superioare nu mai sunt atât de empatici şi emoţionali în raport cu cei din jur. Puterea îi face mai distanţi şi mai cinici. Se produce un fel de „orbire emoţională” sau „orbire socială” a celor sus-puşi. Mai mult, odată cu obţinerea puterii, politicienii au înclinaţia de a-i dezumaniza pe oamenii simpli (adică, de a-i percepe ca pe nişte unelte, obiecte sau fiinţe inferioare). Din ce cauză se întâmplă asta? O poziţie de putere implică luarea unor decizii nepopulare, care pot cauza durere şi suferinţă. Dezumanizarea îi ajută pe lideri, psihologic, să ia mai uşor asemenea decizii. Cu alte cuvinte, a privi la popor ca la o masă de indivizi inferiori e o formă de apărare psihologică, pentru a evita disonanţa cognitivă şi conflictul moral interior. Ca şi cum s-ar produce o dezangajare morală a liderilor în raport cu cei mulţi. Această dezangajare poate fi faţă de anumite categorii sociale, faţă de unele procese sau faţă de unele instituţii. Leadership-ul schimbă şi caracterul oamenilor. Astfel, dacă ni s-a creat impresia că cei care ajung în funcţii înalte devin ipocriţi, sunt şanse mari ca această impresie să fie corectă. Cercetătorii olandezi, bunăoară, au demonstrat printr-un şir de experimente că odată cu obţinerea puterii sporeşte aşa-numita ipocrizie morală: liderii judecă mai sever faptele morale ale altora, însă ei înşişi se comportă mai puţin moral decât anterior. Aşa că nu ar trebui să ne mire o anumită desconsiderare sau agresivitate din parte celor cocoţaţi sus.

Cât priveşte atitudinea faţă de ştiinţă, pe unii oameni îi sperie ceea ce nu pot înţelege. Spaima trezeşte frustrare, iar frustrarea trezeşte agresivitate. E un lanţ emoţional bine cunoscut în etologie. Când politicienii vor fi mai alfabetizaţi ştiinţific, abia atunci se va schimba şi atitudinea lor. În general, adevăratele elite politice promovează ştiinţa. În rubrica „Top Discovery”, pe care o scriu de câţiva ani pentru o revistă, am descris modul în care preşedintele american Barack Obama a demonstrat în această toamnă o foarte bună modalitate de promovare a interesului pentru ştiinţă. El a găzduit la Casa Albă de la Washington „Noaptea Astronomiei”, un eveniment destinat cultivării dragostei pentru ştiinţă în rândul tinerilor.

Prezenţi la eveniment, atât Obama, cât şi numeroşi studenţi şi oameni de ştiinţă au privit prin telescop stelele şi Luna. În opinia preşedintelui american, una din datoriile guvernanţilor este să cultive curiozitatea tinerilor, să-i încurajeze să ia calea ştiinţei.

Numai prin performanţă ştiinţifică o ţară şi un popor îşi poate asigura un progres autentic şi de durată. Dar asemenea, evenimente se întâmplă în ţările unde există elite politice, nu caste partinice şi lideri obtuzi intelectual.

În ultima perioada se discuta mult despre reformarea sistemului naţional  de cercetare.  „Bătălia”, dacă pot să mă exprim astfel, se da intre Academia  de Ştiinţe şi Ministerul Educaţiei, unde fiecare vine cu propriile viziuni şi  proiecte de reformare. Luând în considerare experienţa proprie de cercetare, care este viziunea ta, în acest context?

Reformele sunt necesare în mai toate instituţiile statului, pentru că vremurile noi solicită abordări noi şi adeseori oameni noi. Însă eu sunt sceptic în privinţa schimbărilor radicale, din temelie, mai ales în contextul situaţiei socio-economice şi politice din prezent. Care este garanţia că reforma nu va fi însoţită de consecinţe negative, de diverse intrigi, care să înrăutăţească şi mai mult lucrurile?

Istoria recentă arată că noi suntem buni la stricat şi cam nepricepuţi la reparat şi edificat. Multe edificii şi institute sociale pe care le avem astăzi sunt moşteniri ale perioadei sovietice. Ele, da, într-adevăr, ar trebuie modernizate, dar pas cu pas, fără fanatism; ar trebui să ne fie de învăţământ lecţia distrugerii din rădăcină a colhozurilor, a fermelor, a fabricilor, a „luminiţelor” şi a caselor de cultură. Le-am distrus într-o mânie, dar în locul lor până acum cresc buruieni, iar oamenii rămaşi fără ocupaţie au luat calea pribegiei.

În 1922, Lenin a hotărât să se izbăvească de intelectualitatea incomodă regimului bolşevic şi a organizat expulzarea a zeci şi zeci de intelectuali de vârf ai Rusiei, cu tot cu familii. I-au îmbarcat pe aşa-numitele 2corăbii ale filosofilor” şi i-au trimis în Occident. Acela a fost un exod de creieri impus, un exil de fapt; iar Rusia a sărăcit brusc ştiinţific şi cultural.

La noi, în Moldova, diverse „şalupe ale filosofilor” tot pleacă peste hotare din 1990 încoace, oamenii fiind forţaţi de condiţiile de viaţă. Şi ar fi regretabil dacă acest proces ar fi catalizat o dată în plus, prin destrămarea a ceea ce încă a mai rămas.

Eu nu cunosc subtilităţile conceptului de reforme preconizate pentru AŞM şi sistemul educaţiei, însă accept în fond ideea unor reforme, cu condiţia că autorii lor au prevăzut toate eventualele consecinţe şi sunt siguri de atingerea unui efect pozitiv pe termen mediu şi îndelungat. Numai că eu nu prea am încredere în capacitatea de analiză a autorilor multor reforme de la noi, care preiau orbeşte modele străine, uneori inadaptabile la specificul nostru. Noi nu avem suficientă înţelepciune pentru a încerca experimente sociale de amploare.

„Am vrut să facem mai bine, dar a ieşit ca de obicei (adică prost)” – această butadă a lui Victor Cernomârdin a fost de atâtea ori valabilă pentru situaţia din Moldova şi încă va fi. A fost valabilă şi în domeniul sferei ştiinţifice şi ar fi regretabil dacă ar fi din nou rostită în contextul vreunei reforme radicale.

Între timp, proaspăt alesul premier al Canadei a decis crearea unui Minister al Ştiinţei. „Pentru că afară e 2015”, a explicat el acest şi alte gesturi novatoare. Da, afară e 2015, iar noi încă luptăm cu stafiile trecutului, în loc să ne consolidăm şi să identificăm soluţii alternative pentru a moderniza din mers ceea ce avem. În actuala cursă competiţională globală, cine cade nu se mai ridică.

Te vezi în postura de cercetător în actualul sistem naţional de cercetare?

Eu văd limpede cu ce doresc să mă ocup şi ce am de realizat în domeniul cercetării. Am o listă de cărţi pe care urmează să le scriu, o serie de ipoteze pe care să le fundamentez. Pentru aceasta am nevoie de timp şi de un mediu prielnic pentru concentraţie mentală, mai întâi de toate. Până acum, nu am cerut de la nicio instituţie resurse pentru cercetări, scriere, editare de carte. Am reuşit să o fac pe cont propriu sau în parteneriat. Vom vedea cum va fi în continuare.

În orice caz, înclin să cred că voi rămâne un liber cercetător, sau privatgelehrter, cum spun germanii, adică savant fără funcţie publică. Eu cercetez din plăcere, nu pentru un salariu sau pentru fotoliu în vreun cabinet undeva. Înţeleg că, probabil, reprezint un caz atipic. Totuşi, dacă ar fi existat o instituţie sau un laborator dedicat studierii comportamentului uman, poate că aş fi avut vreo asociere cu el.

Altor tineri cercetători le recomand să înceapă prin afilierea la vreo instituţie academică, unde vor găsi şi o nişă de cercetare, si un suport logistic şi financiar. Cu atât mai mult că, s-au deschis unele perspective de relaţionare cu centre de cercetare din UE, există oportunitatea de a câştiga proiecte în cadrul programelor Horizon 2020 etc.

Te-am întrebat acest lucru, pentru că te-am văzut învingătorul ediţiei a II-a a concursului interactiv pentru tineri cercetători Science SLAM Moldova. Apropo, ce părere ai despre această premieră pentru Republica Moldova şi cât de mult ajută acest format să atragă tinerii în cercetare?

Am cele mai bune impresii despre Science Slam. Am şi spus în cadrul unei intervenţii că Science Slam ne-a oferit o foarte bună oportunitate de a vorbi despre cercetarea ştiinţifică unui public larg, într-o manieră distractivă şi într-un context competiţional. Eu personal am avut prilejul să comunic despre cercetările mele, să-mi fac cunoscute ideile, să acumulez un plus de experienţă oratorică. În Republica Moldova avem nevoie de cât mai multe asemenea evenimente de popularizare a ştiinţei şi organizatorii Science Slam sunt bravo pentru faptul că promovează aşa iniţiative.
La fel de bună este iniţiativa de a organiza Noaptea Cercetătorilor – un eveniment inedit, care promovează imaginea ştiinţei şi a oamenilor de ştiinţă şi se desfăşoară în peste 300 de oraşe europene concomitent.

În general, în Occident se înregistrează în ultimele decenii un boom al tot felul de festivaluri ştiinţifice, laboratoare ambulante, muzee cu mese pentru experimente, science-cafenele etc., care promovează în mod distractiv şi accesibil ştiinţa în rândul maselor. Acolo au înţeles prea bine una din axiomele timpurilor noastre – cine nu comunică, nu există. Şi cine nu se face atractiv, nu este nici apreciat, nici solicitat.

Eu însumi am câteva idei care ţin de popularizarea ştiinţei la noi în ţară şi una dintre ele s-ar putea să o anunţ până la sfârşitul anului. Sper să fie o surpriză plăcută pentru toţi.

Şi un mesaj de final pentru tinerii care vor să facă o carieră în cercetare.

Cunoscutul savant Emil Racoviţă s-a exprimat odată, în stil hamletian: „A şti sau a nu şti, aceasta e întrebarea!”. El unul a ales răspunsul la această întrebare – să ştie, să cunoască. La fel am făcut şi eu, şi alţi cercetători de la noi.
Consider că în această alegere îşi are originea motivaţia noastră pentru a face ştiinţă, pentru a avansa pe calea cunoaşterii. Cu cât mai devreme rezolvăm dilemele existenţiale în viaţă, cu atât mai clar ne va fi cum să procedăm, cu ce să ne ocupăm. Important e să existe vocaţie şi motivaţie, restul vine prin efort, sacrificii şi perseverenţă. Şi la fel de important e să nu rămânem fără un mediu academic prielnic cercetării, ca să nu pierdem şi potenţialul uman pe care îl mai avem.

Dorian, eu îţi mulţumesc pentru disponibilitatea şi timpul acordat pentru realizarea acestui interviu şi pentru răspunsurile originale şi documentate deopotrivă. Îţi doresc succese mari în domeniul acesta nebătătorit încă şi să auzim cât mai multe lucruri frumoase şi cât mai des de tine.

Mulţumesc şi eu.

A consemnat:
Eugenia Tofan,
Centrul Media al AŞM